DRAGOSTEA CARE NE SMINTESTE

Odata a trebuit sa ma duc la gara sa întîmpin un pachet de carti de la Bucuresti. Pentru ca încurcasem autobuzele, am ajuns cu o ora mai devreme. Am hotarît sa nu ma mai plimb aiurea încolo si încoace si m-am asezat pe o banca. Era foarte frig si eu m-am folosit de prilej pentru a ma ascunde sub gluga de privirile trecatorilor care, atunci cînd vad un popa, fluiera, rîd sau vor sa-i dea un leu. Asta nu pentru ca as fi un timid, dar uneori si aceste lucruri pot deveni obositoare.
De banca s-a apropiat un barbat care, înainte de a vorbi, m-a trezit cu norul de miros de vin pe care îl raspîndea. “Parinte, pot sa stau si eu?” (vorbea în rusa). “Stai”, i-am zis. S-a asezat cu greu (se sprijinea într-un bat), pe urma a adaugat: “Pot sa te întreb ceva?”
M-am pregatit sa aud refrenul clasic despre cum i-a ars casa si a ramas cu cinci copii fara mama, ca vine din spital si are nevoie de cîtiva lei ca sa ajunga acasa. M-am si gîndit ca am numai doi lei ca sa ajung acasa si ca daca-i dau unul trebuie pe urma sa împrumut de la cineva. Cu alte cuvinte, ma aflam într-o situatie penibila.
“Parinte, ce sa fac ca sa ma mîntuiesc?”, au fost primele lui cuvinte. Aceasta întrebare a fost pentru mine ca o palma trasa nu de om, ci de Dumnezeu. Eu stiam ca asa încep discutiile numai în Pateric, iar în gara la Chisinau discutiile sînt de alta natura.
Zic: “Iarta pe toti, din tot sufletul”. “Eu îi iert”, zice. “Si nu vorbi despre nimeni de rau”. S-a gîndit putin, pe urma a zis: “Eu nu vorbesc pe nimeni de rau”. “Daca faci acestea, poti sa te mîntuiesti” – i-am zis, desi pe moment m-am gîndit ca nu-si da seama ce vorbeste. Apoi am adaugat: “Si sa crezi în Dumnezeu”. “Cred”, a zis.
A urmat o discutie destul de protocolara în care eu a trebuit sa-i raspund pe rînd la întrebari: daca trebuie sau nu sa respectam sîmbata, daca Dumnezeu e unul sau trei, daca icoana este idol si restul, ca în revistele pe care le gasim pe banci.
Discutia noastra s-a încins atunci cînd eu am zis ca Dumnezeu îsi schimba de multe ori hotarîrile. “Nu! Dumnezeu nu este fatarnic, El nu poate sa-si încalce cuvîntul”, a încercat el sa-L apere pe Dumnezeu. “Ba-l schimba, zic. Adu-ti aminte ce a zis Dumnezeu pe vremea lui Noe – si s-a cait Dumnezeu ca i-a facut pe oameni si a zis: voi stîrpi neamul acesta -, dar pe urma s-a razgîndit si a hotarît sa-l lase pe Noe cu familia sa ca sa prelungeasca neamul omenesc. Dumnezeu îsi schimba hotarîrile, Dumnezeu nu este mîndru si încapatînat ca oamenii, El ar face orice din dragoste pentru om, El ar face orice, numai sa ne cîstige dragostea noastra”. Barbatul acela de lînga mine, care pîna atunci îmi parea un cersetor beat cu curaj de vorba, s-a înviorat de o durere si o bucurie cunoscuta mie, iar ochii lui s-au înlacramat discret: “Sa stii ca tu ai dreptate”, a zis.
“Dumnezeu este dragoste – a continuat el si se vedea ca aceste cuvinte sînt singurele pe care îi place sa le pronunte. Eu stiu ca Dumnezeu este dragoste si eu stiu ca El este”. Apoi s-a lovit cu mîna peste genunchiul stîng si a zis: “Vezi? Asta nu-i!” Pe urma, lovindu-se peste celalalt picior a adaugat: “Si nici asta nu trebuia sa fie!” Abia atunci mi-am dat seama ca nu are un picior. “Eu trebuia sa nu mai fiu deloc. Dar eu sînt. Eu am trecut tot Afganistanul. Si eu stiu ca Dumnezeu este”.
Arata prea batrîn pentru Afganistan. M-am gîndit ca poate a fost ofiter, ma rog, chiar daca nu prea arata. Dar am pus îmbatrînirea lui atît de grabnica pe seama bauturii si a suferintei.
“Eu am fost în Afganistan chiar de la început. Am tinut 6 ani, dar pe urma m-au “decontat”… am calcat pe o mina. M-am trezit în spital. L-am vazut numai pe medicul-sef, un colonel, aratînd cu degetul: Pe asta duceti-l “încolo”, adica…, întelegi, la groapa. Un picior îmi zburase, celalalt abia se mai tinea, eram numai bucati. Atunci eu m-am rugat la Dumnezeu, pentru ca eu nu credeam în Dumnezeu, si am zis: “Daca esti, ajuta-ma sa ma ridic”. Si atunci eu am simtit o putere. Dumnezeu mi-a dat putere, Dumnezeu mi-a dat a Lui putere si eu m-am ridicat. Cînd m-a vazut colonelul s-a holbat la mine si m-a întrebat: “Tu ce faci? Eu parca am zis ca tu sa mergi “încolo”… “Eu n-am sa merg “încolo” – i-am zis -, si nici tu n-o sa mergi “încolo”… nimeni nu trebuie sa mearga “încolo”. “Da, dar tu… cum te-ai ridicat?” “Dumnezeu m-a ridicat”. “Care Dumnezeu? Tu trebuie sa mergi sa te lecuiesti la cap! Sau nu stii ce a zis Darwin?” “Eu stiu ce a zis Darwin. Dar uite ca tu ai zis ca eu sa ma duc “încolo”, dar Dumnezeu nu m-a lasat sa ma duc “încolo”. “Care Dumnezeu? Ce vorbesti? Unde este Dumnezeu?!” “Cum unde? Iata, Dumnezeu”. “Unde?” “Aici Dumnezeu si aici Dumnezeu, pretutindeni Dumnezeu”.
„Stii, parinte – ma asigura el -, Dumnezeu este si el este dragoste. Eu stiu ca El ma iubeste, eu nu stiu pentru ce El ma iubeste, eu sînt betiv si, ce sa mai spun, sînt cel mai murdar om din lume. Dar cred ca El ma iubeste pentru ca eu sînt al Lui. Si el pe fiecare om îl iubeste asa. Stii ce înseamna ca Dumnezeu e dragoste? El nu spune fa cutare sau cutare, El nu îndrazneste sa spuna nimic, pentru ca El ne iubeste. Dar El se uita la mine si zice: Tolia, nu este bine ca tu te tavalesti în glod, hai, ridica-te, hai, te rog, ridica-te, uite, Eu o sa te ajut sa te ridici. Si eu ma ridic putin si pe urma iara cad, dar Dumnezeu nu înceteaza sa ma iubeasca. Si eu simt asta si mie mi-i rusine. Eu si azi l-am rugat pe Dumnezeu pentru un lucru si El m-a ascultat si a îndeplinit. Întelegi? Dumnezeu m-a crezut! Dumnezeu pe mine m-a crezut…”
M-am gîndit a mia oara ca aceasta dragoste a lui Dumnezeu ne sminteste. De multe ori noi ne surprindem la gîndul ca nu e drept ca Dumnezeu sa iubeasca, fara masura si fara socoteala, chiar asa pe oricine, calcînd orice buna rînduiala si orice închipuire a noastra despre dragoste.
Autobuzul meu venise de jumatate de ora si a lipsit putin ca sa-l scap. M-am ridicat si am multumit noului meu prieten si parinte pentru ca m-a mai învatat ceva despre Dumnezeu. Ne-am îmbratisat fara patos si fara schimb de adrese, fagaduindu-ne ca nu ne vom uita unul pe altul.

Surasul din spatele lacrimii

Liniste, pace, bucurie, fericire chiar, tristete, ura, resemnare, indiferenta-toate le putem citi pe fata noastra si a celor din jur. In fiecare clipa, in fiecare loc. Povesti scrise pe chip.Si pentru fiecare ipostaza, pentru fiecare fata exista si un raspuns: spre exemplu la bucurie poti raspunde la fel, cu un ras sanatos si o bataie din palme; la plans poti aduce alinare cu un cuvant sau un gest de impartasire si sustinere, la indiferenta poti raspunde cu o lectie de ‘mie-mi pasa!’. Ce raspuns dai insa, in fata unui suflet care plange dinauntru, iar, pe dinafara, se straduieste, din rasputeri, sa surada? Pentru ca, dincolo de expresia fetei, de o bunastare aparenta, ne tradeaza privirea, glasul, lacrima stinghera din coltul ochiului, care vrea sa cada si care se stapaneste-numai ea stie cum. Oricat de impacati am incerca sa parem uneori, nu putem sa ne pacalim pe noi insine. Daca in fata altora radem cand vrem sa plangem, ne temperam cand suntem pe punctul de a rabufni, fata in fata cu noi, in oglinda sufletului, nu putem minti. Acolo lucrurile sunt de doua culori, acolo nu exista nuante. Si cine, oare, nu stie in strafundul sufletului, care este starea sa de spirit, care din noi nu plange, in hohote chiar, in camara inimii? Cine nu stie si nu a incercat, macar o data in viata, sentimentul pe care il ai atunci cand, obosit de plans si durere, adormi istovit, dornic de o dimineata care sa aduca un nou rasarit sau, de ce sa nu recunoastem, de o noapte care sa nu se mai termine, din care sa nu te mai trezesti pentru a simti, iar si iar, durere? Cine nu a urcat pe culmile bucuriei, macar pentu un moment, scurt, dar pretios? Sau cine nu a cazut in prapastia deznadejdii si a durerii?

Raspunsul e simplu: cu totii am plans si am ras, am luat si am daruit, am vazut dar ne-am facut ca nu vedem, si invers. Toti am dezamagit si am fost dezamagiti, mai mult sau mai putin.

In spatele unui suras m-am ascuns si eu, atunci cand, in lume, sensibila simtindu-ma, am inteles ca cel de langa mine nu ca nu poate, dar, mai degraba nu vrea sa vada cum sunt eu in spatele surasului.

Deschid ochii si incerc, atunci cand vad lacrimi amare si incapatanate in coltul ochiului, sa ascult ce spun, sa vad, dincolo de ele, sufletul ce se intrezareste intre doua clipiri de pleoape.

Tu cum raspunzi surasului din spatele lacrimii?

MAICA DOMNULUI IZVOR AL IUBIRII SI AL PURITATII

Maica domnului este un nume care il vezi pe buzele celor mai mici copii , pana la cei mai mari adulti ;este un exemplu bun de dragoste , puritate , jertfa si comuniune cu dumnezeu .Ea se dedica manturii noastre , ajutandu-ne in drumul spre viata vesnica , precum o mama isi indruma copii prin viata .Fecioara maria este marea noastra sansa de adobandi un loc in imparatia Proniatorului .Pe masura ce crestem observam dragostea Maicii Domnului in fiecare clipa cu inima deschisa plina de beatitudine si lumina.Ne asteapta cu bratele impodobite de lumina duhovnicesca si cu ochi inlacrimati se roaga Domnului pentru pacatele noastre .Maica Domnului are un locas mai special in  sufletele noastre , stiind ca este ingerul care L-a nascut ,,iar nu facut” pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos care a izvorat pace si dragoste crestina intre oameni .A fost porumbelul credintei care ne-a salvat din ghearele fiarei apocaliptice si ne-a adus in casa ingerilor  alaturi de Mantuior , ne-a binecuvantat cu darul Adevarului,, Eu sunt calea, adevarul si viata ” din pricina ei sufletul nostru ni s-a deschis in fata lui Dumnezeu prin evlavie si smerenie.Ajungem la momente in viata cand cadem din ,, nava ”care duce spre Tatal Atotputernic din cauza clipelor indoielnice  si a ispitelor .atunci ea se coboara si asterne deasupra noastra lacrimi de siguranta si dragoste pentru a ne feri de adierea raului , aducand pace sufletului nostru.Fecioara Maria este un inger de lumina care ne cheama la Proniator cu vorbe vii , lucratoare si mai ales tamaietoare , sfatuindu-ne a ne feri de orice gand viclean in inima , trezeste in noi sentimente inefabile din care izvoraste fluvi de dragoste si puritate pe care prin simplu gand le putem avea si mai ales impartasi cu aproapele nostru , dar numai cu Hristos in inima noastra .

Bogdan Daniel IOAN

Tristă cugetare despre dragoste

Nichita Stănescu a scris cîndva un vers care, de ar fi fost singurele lui cuvinte spuse într-o viaţă, l-ar fi aşezat alături de marii poeţi ai lumii: „Tristeţea mea-i atît de mare, încît aude şi nenăscuţii cîini pe nenăscuţii oameni cum îi latră”. Poate că ar trebui ca şi noi să ne întristăm mai des cu această tristeţe pentru a putea privi dincolo de aparenţele care ne împresoară viaţa.

Avem atîtea pricini de întristare şi altele care vin din urmă, încît a trebuit să inventăm televizorul, discotecile şi terasele cu muzică. A trebuit să inventăm internetul şi telefonia mobilă, avioanele şi plaja. Dacă am da toate acestea la o parte pentru cîteva zile lumea s-ar surpa, răpusă de tristeţe. Dar s-ar ridica mult mai sănătoasă şi mai frumoasă decît este.

Mă întristează mai ales lipsa de înţelegere, provenită dintr-o slăbire bolnăvicioasă a dragostei. Nu mai este bunăînţelegere nici între oamenii acestei lumi, nici în adunarea bisericească. Fiecare e mai bun doar prin comparaţie, nu prin sine însuşi. Iar atunci cînd vrem să nu mai părem răi, facem totul pentru a dovedi că există alţii mai răi ca noi. Cu alte cuvinte, murdărim totul în jur pentru a părea noi mai curaţi şi mai buni. Dar aceasta este o minciună.

A venit vremea cînd fiecare trebuie să deosebească singur binele de rău şi minciuna de adevăr. Nu mai există argumente şi dovezi pentru că nu mai există o gîndire izvorîtă din trăire. Fiecare înţelege ce vrea, dar mai bine zis ce -i place. Şi fiecare va trăi sau va muri cu înţelesurile sale.

Vai de cei care înţeleg că luptă împotriva dragostei şi nu se opresc.

Viata : o provocare,un sens…

Viata este o incercare pentru fiecare   dintre noi , intrucat este sansa noastra de a spera la viata vesnica .Este un drum plin de obstacole din care trebuie sa iesi invingator .Oamenii trebuie sa descopere “scara ” care duce la echilibru , avand o neliniste sufleteasca prin care nu – si accepta propia persoana sau pe semenii lor.De multe ori invidiem invidiem frumusetea trupeasca a aproapelui si nu vedem frumusetea interioara pe care o deterioram cu fiecare pacat pe care-l savarsim .Cu fiecare gand de invidie , indoiala, rautate  fata de aproapele nostru  ,ne facem rau noua insine.Orice defect al nostru poate fi considerat o provocare in sens spiritual , fiind un pbstacol in drumul spre vesnicie .Noi nu vedem darul cu care suntem inzestrati din cauza pacatelor si uitam adesea de bunatate , fericire , milostenie , de adevaratele valori crestine care ne innobileaza viata .Gandim comparativ , ne simtim “batuti de soarta” , fara sa-i vedem pe cei din jur , poate mult mai nefericiti decat noi sufleteste , chiar daca aparent radiaza de fericire . Suntem mult mai preocupati de aspectul exterior , decat de cel interior , de cele mai multe ori neglijam sufletul si poate ca nu vom reusi niciodata sa  ne descoperim acel talent care ne ajuta sa mergem mai departe indiferent de defectele pe care le avem .Trebuie sa ajungem la un echilibru care ne poate ingadui sa traim impacati cu noi insine si in comuniune cu semenii nostri.Sa invatam sa ne ridicam cand problemele ne depasesc ,caci este necesar sa privim viata ca pe un urcus duhovnicesc in atingerea fercirii vesnice .Daca ne irosim viata , socotind-o un esec , nu o sa traim niciodata in lumina .Sa incercam sa desoperim izvorul luminii pentru ainvata sa depasim momentle grele , pentru ai da un sens vietii pamantesti si pentru a simti bucuria luminii din Lumina dincolo de cele pamantesti .

Bogdan Daniel

Zodii, horoscoape …

Dincolo de glumele care se fac pe seama credinţei în zodii, această credinţă există. Este curios, dar oamenii care refuză să creadă în Dumnezeu, preferă să se supună unor berbeci imaginari care se află în stele. O gospodină trece cu vederea cuvintele lui Hristos: “iubeşte pe aproapele tău”, dar o ascultă pe prezentatoarea TV, dacă îi zice: “astăzi veţi avea o zi grea, evitaţi conflictele cu cei apropiaţi”. Faptul că omul e îndreptat spre latura tainică a existenţei sale, vorbeşte despre dualitatea naturii umane. Pe de o parte, e lumea imediată, văzută, iar pe de altă parte, lumea mistică, necunoscută şi nesigură, dar prezentă în chip latent în fiecare. Omul crede, dacă nu în Dumnezeu, atunci în orice altceva. De exemplu, studenţii din Iaşi nu trec în timpul sesiunii pe sub peretele fostei edituri “Junimea”, pentru că ,nu le merge” la examene. Alţii, din aceleaşi motive, nu calcă pe capacele de canalizare. Lumea interioară a acestor oameni e o lume caleidoscopică, dezordonată, care îşi lasă amprenta asupra modului de gândire şi de receptare. De aici fragmentarismul lumii moderne şi, mai ales, postmoderne, lumea clip-urilor şi a colajelor. Omul are nevoie de repere în univers, el nu poate să existe de la sine. Experienţa fricii, a singurătăţii, ne împinge spre credinţele cele mai ciudate. E adevărat, există stele şi constelaţii, fiecare cu nume şi traiectorii proprii, dar cum putem crede că un corp iraţional poate influenţa în vreun fel fiinţa atât de complexă care este omul? Ce-i drept, în complexitatea sa, omul poate să creadă chiar şi că luna, care nu e decât un bolovan, poate să-i hotărască soarta! Această credinţă mă duce cu gândul la personajul lui Creangă, care plângea de frica bolovanului de sare de pe sobă. Sfinţii părinţi spun că obişnuinţele sunt a doua fire. De aceea, omul care ascultă mai multă vreme horoscoapele, ajunge, în cele din urmă, să fie o umbră a semnului său zodiacal. Aceşti oameni nu îşi dau seama că devin foarte vulnerabili, pentru că e destul să-i afli zodia şi poţi face cu el ce vrei, îl manipulezi ca pe un zombi, ceea ce e valabil, mai ales, pentru femei. Noi suntem invitaţi să imităm sau pe Hristos, sau berbecii, taurii şi racii zodiacali. Imitând, devenim, susţine ascetica ortodoxă. Dar, desigur, fiecare e liber să aleagă ceea ce vrea el să devină.

Teama de a vorbi celui iubit

Orice om doreşte să fie iubit. În sinea sa, fiecare crede că ştie de ce are nevoie de la celălalt pentru a se simţi iubit. Încă din copilărie, mintea fiecăruia dintre noi a fost ocupată de fantasme despre dragoste, despre o relaţie ideală cu oamenii lângă care ni s-a dat să trăim.

Cu toate acestea, a vorbi despre dragoste este considerat un lucru cu totul sublim şi inaccesibil omului de rând. Se crede că despre dragoste vorbesc numai poeţii.

Pentru că toată lumea ştia că eu am scris poezii, nu o dată mi s-a întâmplat să fiu rugat să scriu scrisorele de dragoste de la numele unui tânăr către o tânără pe care eu nici nu o cunoşteam. Desigur, n-am scris niciodată astfel de scrisori. N-am scris pentru că niciodată n-am înţeles cum cineva care iubeşte nu poate găsi cuvinte pe care să le spună celui iubit. Întotdeauna am crezut că în gura celui ce iubeşte orice cuvânt poate fi o declaraţie de dragoste, după cum în gura omului superficial până şi cuvintele lui Hristos sună neplăcut.

Oamenii, în special tinerii, trăiesc complexul că nu-şi pot exprima dragostea, că vor fi înţeleşi greşit de cel iubit sau că nu vor fi înţeleşi deloc. De aceea cei mai mulţi preferă să se dea în spatele unor autorităţi consacrate. Un tânăr va suferi mai uşor eşecul unui început de relaţie, dacă acest eşec va fi provocat de un bileţel care conţinea un vers de Eminescu sau o maximă a unui guru indian. Pare de neconceput, dar un adolescent preferă să-şi încredinţeze soarta sa în mâinile unui om care se „pricepe” la cuvinte, cerându-i să-i redacteze o scrisoare de dragoste către fata pe care o iubeşte, decât să-şi asume responsabilitatea de a fi el însuşi în faţa dragostei.

De unde această teamă de a vorbi celui iubit? De unde teama de a vorbi despre dragoste?

A vorbi despre dragoste este la fel de greu ca şi a vorbi despre Dumnezeu. Aşa cum există oameni care nu cred în Dumnezeu, tot aşa există oameni care nu mai cred în dragoste.

Dragostea este de la Dumnezeu, ea este însuşi Dumnezeu. Dragostea este la fel de cuprinzătoare şi la fel de necunoscută ca şi Dumnezeu, iar despre lucrurile pe care nu le cunoaştem nu putem vorbi, decât greşind. De aceea, din acest punct de vedere, este firesc ca oamenii să nu se simtă stăpâni în faţa dragostei, să-şi conştientizeze incapacitatea de a comunica verbal starea pe care o trăiesc.

Ceea ce nu este normal, este faptul de a lăsa pe alţii să-ţi definească propria ta trăire. Noi trebuie să înţelegem că dragostea nu are nevoie de purtători de cuvânt, să înţelegem că cea mai scumpă declaraţie de dragoste este prezenţa şi că un cuvânt poate să transmită ceva numai în măsura în care cel ce l-a rostit este prezent el însuşi în acel cuvânt.
Hristos ne-a arătat că ne iubeşte nu pentru că ne-a vorbit frumos, şi, îndrăznesc să spun, nici măcar pentru că a murit pentru noi, ci, mai ales pentru că ne-a încredinţat că El Însuşi este cu noi până la sfârşitul veacului. S-ar fi putut întâmpla ca Cel ce a murit pentru noi 2000 de ani în urmă să-şi schimbe relaţia faţă de omenire acum sau mâine, după cum mulţi îndrăgostiţi care au făcut gesturi de jertfă s-au schimbat în timp.

De aceea, nimic nu ne încredinţează de dragostea lui Hristos, decât făgăduinţa Lui de a fi cu noi până la sfârşitul veacului. Moartea lui Hristos pe cruce nu trebuie luată ca o demonstraţie de iubire, deşi a fost şi asta, căci cei ce iubesc nu au nevoie de demonstraţii. Sfinţii l-ar fi iubit pe Hristos chiar dacă El ar fi ales o altă cale de răscumpărare a omului, decât moartea Sa pe cruce. Însă nimeni n-ar fi suferit despărţirea de Hristos şi dacă Hristos s-ar fi despărţit de noi după Învierea Sa, nu numai cuvintele Lui cele pline de dragoste, ci şi însăşi moartea Sa cea din dragoste n-ar fi însemnat nimic.

Iată de ce cea mai scumpă declaraţie şi dovadă a dragostei este prezenţa, este legământul, pe care şi Hristos l-a făcut cu noi, acela de a fi împreună până la sfârşitul veacurilor.

Hristos este prezent în cuvintele pe care le-a rostit. Evanghelia nu este o simplă informaţie despre dragostea lui Hristos faţă de noi, Evanghelia este o prezenţă de netăgăduit. Oricine citeşte Evanghelia se împărtăşeşte de Hristos, Îl primeşte în sine pe Hristos.

Cuvintele de dragoste ale oricăruia dintre noi sunt şi rămân cuvinte de dragoste numai în măsura în care noi înşine suntem prezenţi în acele cuvinte, adică le îndeplinim.

Evanghelia mai este numită şi adunare de „cuvinte ale vieţii veşnice”, aşa cum a fost descoperită de către Înger sutaşului pomenit în Faptele Apostolilor. Altfel spus, atât cuvintele, cât şi faptele noastre, au o valoare numai în măsura în care pot rămâne veşnice, veşnicie pe care o primesc din împărtăşirea cu Cel singur veşnic, Dumnezeu.

Aşadar, dragostea este mai întâi de toate prezenţă, poate nu atât fizică, cât duhovnicească, prezenţă atotcuprinzătoare, prezenţă până la identificare. Este o prezenţă în care doar Cel iubit mai există, iar noi ne micşorăm şi ne golim pentru a lăsa loc Aceluia să ne cuprindă şi să ne umple de prezenţa Sa. În faţa acestei întâlniri Sfântul Vasile cel Mare a găsit să zică doar cuvintele pe care adunarea credincioşilor le cântă până astăzi în biserici: „Să tacă tot trupul omenesc, căci Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Hristos Dumnezeul nostru, vine să Se junghie şi să Se dea spre mâncare credincioşilor…”

M-a părăsit! (Eşecul în dragoste)

Offff, cât de amară este suferinţa in dragoste!… mai amară decât fierea, şi cât de amar este eşecul în iubire…mai amar decât pelinul! Numai cei care au trecut prin asta cunosc gustul acestei dezamăgiri cumplite. Inima în două se rupe şi sufletul tremură din toate incheieturile atunci când dragostea îi este rănită. Şi din păcate din ce în ce mai multe suflete poartă aceste răni, de parcă iţi vine să şi spui că “Dragostea-i un război nedrept”

Milioane de inimi zac invalide, adânc rănite şi neputinciose pe întreg pământul, şi mai rău de-atât că cele mai multe bat în pieptul tinerilor de astăzi.

Iar dacă nu ar fi de-ajuns toate acestea, diavolul, ucigaş de oameni, atât aşteaptă ca să robească cu deznădejdea şi disperarea inima cazută la pământ, pentru a arunca-o în focul cel veşnic prin poarta sinuciderii fizice şi sufleteşti.  Da!  există şi sinucidere sufletească.

Întotdeauna când eşti rănit în dragoste ai tendinţa să-ţi pierzi încrederea în oameni, şi de durere cei mai mulţi fac greşeala de a-şi pune lacăt pe inimă, fără să se mai gândească la Hristos. Ani de zile din viaţă, mulţi işi poartă sufletul în spate ca un cadavru, fără a mai fi în stare să zâmbească,  să se dăruiască şi… să iubească. Aceasta este sinuciderea spirituală, când stai ca o frunză purtată în vânt, căutând afecţiunea doar pentru a evita singurătatea şi plictiseala. Păcat, pentru că dacă nu ar fi fost Hristos atunci chiar ar avea sens să te întrebi de ce să iubeşti, dar pentru că Hristos a biruit suferinţa pe cruce, lucrurile stau cu totul altfel.

După multe “De ce tocmai eu?” spuse fără răspuns, se întâmplă ca inima să se smerească şi în sfârşit să se roage sincer Domnului. Atunci apare şi raspunsul la cauza tuturor suferinţelor tale: “Pentru că ai încercat să iubeşti în afara lui Hristos”. Dumnezeu este însăşi iubirea, şi pentru că mulţi dintre noi am vrut să iubim pătimaş, în afara poruncilor lui Dumnezeu…suferim. Suferim pentru că fiind făcuţi din iubire şi pentru iubire, totuşi trădăm iubirea. Suferim pentru că nu am vrut să ştim cum să iubim.

Lăsând deoparte particularităţile fiecărei poveşti de dragoste, aproape toate au câteva lucruri comune ce duc la suferinţă şi eşec:

În centrul relaţiei cu cel pe care îl iubim nu se află Dumnezeu, sau se află doar la modul teoretic. Iubirea fără Dumnezeu este trecatoare, defapt este nevrednică să poarte numele de iubire, intrucât iubirea are întotdeauna perspectiva veşniciei, şi a mântuirii. Fie şi dacă numai unul din cei doi nu-l primeste pe Dumnezeu atunci totul nu este decât o povară. Pentru ca o iubire să dăinuiasca trebuie să urmăm modelul Sfintei Treimi, adică eu, Dumnezeu şi persoana pe care o iubesc. Pe scurt “adezivul” dintre două jumătăţi este Dumnezeu. Tot ce este în afara Lui piere.

Se întâmplă să îl iubim pe cel după care suferim mai mult decât pe Dumnezeu.”Iubeşte-l pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Aceasta este ordinea şi nu invers. Încercând să facem altfel ajungem iar să suferim.

De cele mai multe ori îl iubim pe cel după care suferim într-un mod pătimaş, trăind în curvie şi (sau) preacurvie. Dragostea trupească înainte de căsătorie nu are niciodată binecuvântarea lui Dumnezeu. Mulţi tineri trăiesc astăzi în concubinaj, refuzând responsabilitaţile vieţii de familie şi încearcă să “fure” doar plăcerile, dar pentu asta mai devreme sau mai tarziu regretă amarnic.

O altă cauză ce duce la despărţiri sau divorţuri sunt avorturile. Aceste blestemate crime, crima propriilor copii, care sunt rodul dragostei fie ea şi pătimaşă, se întorc împotriva noastră, pentru că atunci când iţi ucizi propriul copil dai în temelia dragostei.

Dar primul pas greşit pe care îl facem este că nu ne rugăm la Dumnezeu să ne scoată în cale jumatatea. Oooo! cât de important este să ne rugăm Domnului ca să ne rânduiască viitorul soţ (viitoarea soţie)! Dumnezeu este Stăpânul inimilor şi El singur ştie cel mai bine care ne este jumătatea. Trebuie doar să ne smerim şi să cerem. Mulţi dintre noi, cei tineri, nu suntem conştieţi de acest lucru…atât de simplu.

Circulă o vorbă că timpul vindecă rănile dar nu este adevărat. Mulţi tineri rămân cu sechele şi pornesc la drum nevindecaţi, făcându-şi şi mai mult rău, inclusiv persoanei pe care vor să o iubească.

Inima nu o vindecă decât Dumnezeu, şi o vindecă desăvârşit, numai să vrem. Aşadar, pentu a putea porni pe drumul căsătoriei, trebuie să cerem vindecare de la Domnul, pentru că bolnavi şi şchiopătând cu inima nu ajungem departe, iar la prima încercare mai grea ne prăbuşim.

Pentru toţi cei care au suferit şi suferă din dragoste, arătând stăruitor către Hristos, aş scrijeli pe largul cerului  ”Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”.

“Doamne Iisuse Hristoase,  nădejdea, iubirea şi iertarea noastră, revenindu-mi în fire ca fiul risipitor, strig din stăfundul  inimii mele şi din toata puterea mea: Nu mă lăsa Doamne, nu mă lăsa! Vindecă-mi durerea cea grea a sufletului şi amarul inimii căci zac neputincios la pământ şi n-am putere să mă mai ridic. Tu singur eşti doctorul inimilor şi sufletelor noastre şi doar la Tine găsesc vindecare pentru rana cea rea a iubirii nedrepte. Inima flămândă de iubire am hranit-o cu păcat şi cenuşa iluziilor, incât zac acum în lacrimi multe şi întristare grea. Dar nu-mi pierd nădejdea şi strig “Zideşte-mă din nou Doamne, zidirea ta căzută”.  Imi cer iertare Doamne că, în nebunia mea, am încercat să iubesc in afara Ta şi-ţi multumesc pentru amarul pe care l-am gustat, căci m-a facut să mă întorc la Tine iar acum te rog stăruitor: Invaţă-mă Doamne să iubesc cu iubirea Ta şi, cu lacrimi de pocăinţă spălându-mi inima, să primesc dragostea. Amin.”

Prieteniile rele strică obiceiurile bune (Anturajul)

Pornind de la vorba de intelepciune romaneasca “Spune-mi cu cine umbli ca sa stiu cine esti” ma gandesc ca printre persoanele care ne influienteaza cel mai mult comportamentul, gandirea, felul de a fi in general, sunt prietenii. Nu de putine ori prietenii ne-au influientat viata, in unele situatii, mai mult decat parintii. Daca, de obicei, oamenii din jurul nostru isi pun amprenta asupra personalitatii noastre chiar si fara sa vrem, (pentru ca intotdeauna reactionam in functie de ceilalti), cu atat mai mult isi pun amprenta persoanele care au un loc mai aparte in inima noastra…adica prietenii.

Din proprie experienta pot spune ca cei mai influientati de anturaj sunt baietii. Aceasta pentru ca fata de fete, baietii sunt in general mai deschisi spre prietenii, au un spirit un pic mai libertin. Fetele sunt un mai conservatoare, si asta este un lucru foarte bun, pentru ca le fereste de multe neplaceri.

Pe cat de frumoase si ziditoare pot fi unele prietenii pe atat de daunatoare pot fi altele. In acest sens pot da marturie cu viata mea. Cand am intrat intr-un anturaj ce nu-l avea pe Dumnezeu in centru, sau nici macar un minim elementar de a te raporta la credinta, atunci roadele au fost cele ale lumii…adica stricaciunea. Oricat de mare ar fi “distractia” intr-un anturaj lumesc, pana la urma tot te plictisesti… si prietenia se vestejeste. Obiceiurile proaste din anturaj au o forta de a corupe foarte mare si rezultatele se vad de obicei foarte repede. In cele mai multe cazuri, tinerii intra in anturaje rele pentru ca relatia lor cu parintii este deteriorata.

Stiu multi tineri curati, care “au alunecat” intr-un anturaj mizerabil din punct de vedere moral, amagindu-se ca au gasit acolo intelegerea si asentimentul pe care nu l-au avut de la parinti, astfel ajungand la razvratire si mai mare impotriva celor care le-au dat viata. Aceste prietenii “de distractii” te fac sa te simti acceptat, oarecum implinit, substituind in aparenta prietenia fata de parinti de care orice tanar are nevoie. Astfel te invarti intr-un cerc vicios, cautand sa-ti alini suferintele si neimplinirile in prietenii false, fara a realiza ca ai intors spatele celui mai bun prieten pe care il poti avea vreodata: Iisus Hristos.

In schimb, o prietenie duhovniceasca este cu totul altceva. Pentru ca Hristos este puntea de legatura nestricacioasa dintre suflete poti deveni atat de apropriat fata de prieteni, incat acestia iti devin frati ai tai. In inima ta imparti tot ce este al tau cu ei…suferinta lor devine si suferinta ta…iar zambetul lor…este si zambetul tau.

Ortodoxia este aşa de frumoasă încât atunci când întâlneşti pe cineva necunoscut, care crede şi-L iubeşte pe Dumnezeu, simti o atractie fata de el, ai impresie ca-l cunosti de foarte mult timp, simti o familiaritatea ciudată în prezenaţa lui, ti-e drag…. Ceva te uneste cu el….Cineva comun vă face să vă simţiti aşa apropiaţi ca şi cum v-aţi cunoaşte de o viaţă, Hristos Domnul ne adună pe toţi în El.

Cuvantul Mantuitorului, “unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si eu, in mijlocul lor “(Matei 18,20) arata cat se poate de bine finalitatea unei prietenii duhovnicesti: dragostea. Orice prietenie duhovniceasca il are in centrul pe Hristos…iar drumul acelei prietenii duce intotdeauna la Hristos. Va pot marturisi ca foarte mult m-au ajutat, si ma ajuta, prieteniile duhovnicesti pe drumul mantuirii. Astfel de prietenii ne lustruiesc sufletul, ne invata sa pretuim mai mult pe aproapele nostru, ne deschid poarta vesniciei si ne dau posibilitatea de a pregusta dulceata fratietatii din Imparatia Cerurilor.

A compara o prietenie lumeasca cu una duhovniceasca este ca si cum ai compara gustul pelinului cu cel de miere. Cuvintele sunt de prisos. Sfântul Apostol Pavel vorbeşti simplu şi frumos despre anturaj, zicând:

”Tovarasiile rele strica obiceiurile bune” (1Cor. 15:33)

Articol preluat de pe situl: http://www.ortodoxiatinerilor.ro/2009/02/prieteniile-rele-strica-obiceiurile-bun-anturajul/

Rugaciune

Rugaciune de milostivire si de multumire catre Dumnezeu a celui de curând cazut în pacat!

Hristoase, Bunule, Care atâtea ai facut pentru mine, Care, necautând la pacatele mele, de multe ori ai mângaiat inima mea cu caldura Duhului Tau celui Sfânt si ai dat mintii mele sa simta venirea Ta si tot trupul meu de multe ori s-a aprins de bucuria venirii Tale, adu-ti aminte de mine, Bunule, si vino iara, adu-ti aminte câta bucurie mi-ai facut cu venirea Ta, ca eu din alta parte nu am sa astept nici bucurie, nici mângâiere, nici întelegere, decât numai de la Tine; vino la mine, desi sunt atât de murdar, atât de ranit, atât de nepotrivit pentru un oaspete ca Tine. Cel Care stiai de la începutul lumii ca voi cadea în acest pacat, si totusi m-ai facut, Care stiind de caderea si de racirea mea, totusi m-ai cercetat în trecut si mi-ai dat sa Te simt si sa ma bucur cu nebunie sfânta de unirea cu Tine, parându-mi atunci ca niciodata nu ma voi mai desparti de dragostea Ta, oare Tu, dupa ce ai facut atâtea mile cu mine, n-ai putea sa vii iarasi, Bunule, sa ma mângâi si sa-mi redai nadejdea? Iata, eu stau înaintea Ta, precum stii fa cu mine. De vrei sa ma ai în lumina, fii binecuvântat; de vrei sa ma ai în întuneric, iarasi fii binecuvântat, ca eu atâta am meritat si nici macar atâta. Îti multumesc însa ca în aceasta viata trecatoare mi-ai dat sa Te cunosc, pe cât mi-a fost cu putinta mie, orbului. Îti multumesc pentru aceasta zi pe care mi-ai dat-o si pentru toate zilele pe care eu nu le-am pretuit. Îti multumesc pentru orice om pe care l-ai trimis în viata mea, pentru orice cuvânt bun. Îti multumesc, Doamne, chiar si pentru acest pacat în care am cazut, ca el s-a facut pricina a tânguirii mele. Pentru toate Îti multumesc, Bunule, desi n-am cu ce sa-ti multumesc. Numai pe Tine te am si pe Tine acum Te-am pierdut, pentru pacatele mele. Sunt sarac si sarman, lepadat si aruncat ca un câine mort de la fata Ta. Nu mai pot nici sa suspin, nici sa cer si ma gândesc cu rusine la faptul ca Tu iarasi vei veni, si stiu ca vei veni, aceasta ma umple de o mare rusine, dar si de dragoste, Bunule. Si ma vei încalzi cu caldura Ta si ma vei ridica si ma vei strânge la pieptul Tau, ca nu-i nimeni mai singur ca mine si ca Tine, Doamne, ca Tu numai în Mine Îti gasesti odihna si bucurie si alinare a dumnezeiestii Tale tristeti, pe care eu nu o înteleg, ca Tu pentru aceasta m-ai zidit, ca sa-ti fiu Tie salas sfânt si casa de odihna, unde sa-ti pleci fericitul Tau cap, pe care nicaieri în alta parte nu ai unde sa-l pleci. Cu dor ma vei ridica si ma vei îmbratisa, Bunule, iar eu, ca întotdeauna, nu voi putea sa raspund iubirii Tale. De aceea nici nu mai îndraznesc sa deschid gura mea si nici macar sa gândesc; stau gol de orice gând si de orice dorinta si numai inima mea o pun înaintea Ta, aceasta inima de care eu însumi ma îngretosez, Tie ti-o dau, Doamne. Zideste-o din nou, Bunule, Milostivule, Atotputernice, ca stiu ca poti si stiu ca vrei, ca nimic n-ai voit mai mult decât mântuirea mea, ca pe mine m-ai iubit de la începutul lumii, si pe mine ai venit sa ma cauti, si pentru mine ai murit, si catre mine cauti acum cu dragostea Ta pe care eu nu o înteleg, nu o simt si nu o pretuiesc. O, Bunule, chiar împotriva voii mele, mântuieste-ma, ca sufletul meu aceasta a voit, desi faptele mele arata altceva! Cele bune, pe care le-ai rânduit pentru mine înca de la începutul veacurilor, grabeste a le împlini acum. Ca Tie îti multumesc si pe Tine te laud, pe Tine Te mâhnesc si la Tine iarasi ma întorc, la Dumnezeul meu, înafara de care nu mai am pe nimeni, Tatal, Fiul si Duhul Sfânt. Amin.